Zona Mocănimea Arieșului

Mocănimea Arieșului a fost puțin documentată până acum. Ion Rusu Abrudeanu descria astfel zona Mocănimii: De la Cheia Râmeţului în sus încep adevăratele comune mocăneşti, dintre care vom cita Întregaldele cu satele Necrileşti, Valea Galzei şi Dealul Popeştilor, Râmeţul cu satele Pleasa, Valea Uzii, Valea Inzelului, Brădeşti, Valea Poenii şi Cheia Ponorul, apoi Mogoşul cu satele Mămăligani, Micleşti, Bârleşti, Valea Bârnei, Cojocani etc.

Despre locitorii de aici spunea: Mocanii au multe asemănări cu Moții, dar au şi deosebiri, mai ales în obiceiuri şi în viaţa de toate zilele chiar.

Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul.

Oameni robuşti, cei mai mulţi înalţi şi bine închegaţi la trup, cu coloarea părului castanie ori blonzi, dar foarte puţini bruni.

Mocanii şi Moţii au mare asemănare în toate manifestările lor de viaţă. Astfel îmbrăcămintea lor este aproape aceiaşi. Hainele albe de lână (cioarecii) şi pânză (...). Este foarte mare asemănare între haina lor albă ca zăpada şi conştiinţa lor (...).

Mocanii mai au două manifestări de viaţă, cari le sunt comune numai lor, dintre locuitorii Munţilor Apuseni. Felul construcţiei caselor, grajdurilor şi ocupaţia lor economică, care este exclusiv creşterea vitelor.

Toţi Mocanii îşi construiesc casele după un tip deosebit. Casa se face din lemn. În trecut acest “lemn de casă” era de fag, ori de brad. Azi fagul este abandonat aproape complect şi înlocuit cu bârnele de brad fasonate.

Casele mai înainte se acopereau numai cu paie, azi găsim şi acoperişe de şindrilă, în unele cazuri ţiglă. Nu lipseşte de la casa ţăranului mocan “târnaţul” (coridorul) cu“sosi”, apoi “tinda casei” cu “camniţă”, unde se face şi păstreaza focul vestalelor romane dupa obiceiul – desigur – moştenit de la străbunii noştri. Pentru vite şi nutreţ, Mocanii au edificii de lemn, făcute pe câmp în mijlocul “miriştei”, ori a “râtului” din “faţă” sau din “doştină”.

Deşi edificiile lor gospodăreşti lasă mult de dorit, totuşi nu se poate contesta că sunt astfel construite încât feresc foarte bine vitele de ger şi de vânturile cu zăpadă ale iernii, de cele mai multe ori neîndurătoare.

Ocupaţia principală ca ram de agricultură a Mocanilor este economia vitelor şi oieritul.

Comuna Râmeț

În mijlocul colosalelor stânci şi anume Piatra Cetei, Pleasa şi Tarcăul este situată Cheia Râmeţului, care formează cea mai sălbateca regiune muntoasă din Ardeal. (I. Rusu Abrudeanu)

Prima comună care ne întâmpină pe traseu este comuna Râmeţ. Comuna Râmeţ are propria ei poveste. Notorietatea ei se datorează în primul rând vechii mănăstiri din apropiere, străveche vatră monahală ortodoxă și rezervației Cheile Râmeţilor, deosebit de pitorească. În comuna Râmeţ se mai păstrează câteva șuri poligonale, dar din păcate majoritatea caselor tradiționale s-au năruit. Bisericile comunei, cu excepţia mănăstirii, care însă nu se afla pe traseul Transalpinei, sunt construcții noi care datează în cea mai mare parte de la începutul secolului XX. O parte dintre ele, ca de exemplu, biserica din Cheia adăpostesc icoane vechi.

Comuna Râmeţ este foarte afectată de procesul de depopulare. Ocupația principală a locuitorilor a fost dintotdeauna agricultura. În prezent, în satul Brădești se organizează un muzeu etnografic într-o șură veche recondiționată, adusă din Valea Făgetului și un schit sub oblăduirea mănăstirii Râmeţ.

Peisajul este mirific, aici se întâlnește una dintre cele mai spectaculoase rezervații naturale din țară, Cheile Râmeţilor. Atitudinea la care se află aceasta variază între 530 și 1139. Rezervația prezintă o bogăţie de forme carstice (doline, peşteri, turnuri, creste, portaluri, grohotişuri) care încântă privitorul. În plus, este situată într-o zonă foarte pitorească de păduri de foioase- fag şi gorun. Privirea urcă și coboară într-o continuă pendulare deal- vale. Pe cuprinsul ariei protejate se întâlnesc și unele plante rare, iar Cheile adăpostesc o largă varietate de specii vegetale. Defileul este foarte îngust, fapt pentru care traseul este deosebit de spectaculos. Mai există încă trei rezervații naturale în comuna Rameț de dimensiuni mai mici. Este vorba de Cheile Mănăstirii, Cheile Pravului și Cheile Piatra Bălții.

Comuna Ponor

ponor Ȋnaintăm prin Chei către comuna Ponor. Denumirea comunei Ponor provine de la poziția geografică- dealuri line- fără contururi regulate care se împletesc cu văi adânci. Aceasta mai adăpostește încă cateva case tradiționale și șuri, mai cu seama în zona Geogel și Măcărești, pe care vă invităm să le descoperiți împreuna cu noi.

Ocupația principală a ponorenilor a fost de la început vânatul și facerea mangalului pe care îl transportau pe cai la orașe pentru fierari și pentru ca oamenii să îl folosească la încălzit. Mâncarea tradițională este balmoșul cu salată verde.

Până în 1960 s-a păstrat vechea tradiție de muncă. În orice vară, din fiecare gospodărie mergeau câteva persoane la secerat holdele pe Valea Mureșului de unde reveneau cu grâu. Plecarea la “țară” era un fel de sărbătoare, la fel și întoarcerea de la țară. La fel se întâmpla și în 21 mai când se pleca cu vitele la pășune. Din păcate, și comuna Ponor este în prezent puternic afectată de fenomenul de depopulare. Cu toate acestea, dacă în Rameț ne-au întâmpinat mai mult stâncile, aici am întâlnit și oameni harnici, ca Vasile și Minu și Marioara și Sabin cu Suzana lui. E adevărat mai mulți în vârstă decât tineri.

Un alt obicei ce a existat în comună a fost adunarea de la Piatra Crâsnicului, prilej de întâlnire a fetelor și feciorilor din Ponor și din comunele vecine. În fiecare an, de Rusalii, preoții făceau Sf. Maslu după care feciorii și fetele încingeau hora până noaptea târziu. Portul este asemănător cu cel al buciumănenilor.

Hramul bisericilor se făcea cu pomenirea văilor și munților și tot cu această ocazie se încheia și cununa anului, în care membrii se angajau să asigure cele trebuincioase bisericii pe perioada anului.

Comuna Ponor adăpostește două biserici cu valoare patrimonială, care te invită să pătrunzi în alt plan, cel al Dumnezeirii. Este vorba de biserica din satul Ponor și de biserica din Geogel.

Biserica “Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Geogel, monument istoric din secolul al XVIII-lea prezintă anumite particularități. Ea respectă planimetria vechilor biserici de lemn, dar în același timp, deși naosul și pronaosul sunt în întregime de lemn, altarul este din zid.

Naosul cu boltă semicilindrică și pronaosul datează din anul 1751. Un nou pronaos se adaugă în anul 1823, iar cel anterior este integrat naosului. Altarul de piatră a fost construit după 1848, preluând forma poligonală cu unghi în ax a vechiului altar de lemn. La exterior, în dreptul părții rămase din vechea biserică, se află un târnaț. Ancadramentul care se găsește pe latura sudică a naosului a fost sculptat cu motive geometrice : rozetă, frunză de iederă în 1751, iar cel dinspre pronaosul originar a fost sculptat cel mai probabil în 1823.

Pictura este realizată de mai mulți zugravi. În absida altarului a pictat zugravul Ion în anul 1870, în timp ce tâmpla și prima travee a naosului, aparțin conform inscripției zugravului Ion de la Beriu și au fost executate în 1756. Tâmpla prezintă o amplă scenă a Răstignirii și medalioane cu șiruri de mucenici. Pictura mai nouă a naosului îi aparține lui Popa Gheorghe Tobias din Abrud și datează din 1770. Preot greco-catolic, acesta a pictat în mai multe biserici din zonă atât pe zid, cât și pe lemn. Mai întâlnim în prezent picturi ale lui la bisericile din Lăzești- biserică de lemn, din păcate repictată în 2005, din Lupșa sat- cea mai veche biserică de zid din zonă, datând din 1421, din Bucium sat- tot pe zid în interiorul altarului, din păcate astăzi acoperită în cea mai mare parte.

Și Gheorghe Tobias împodobește naosul bisericii din Geogel cu o amplă scenă a Răstignirii. Se remarcă faptul că în ciclul Patimilor lui Hristos, chinuitorii sunt îmbrăcați în veșmintele vremii, aratând faptul că jertfa lui Hristos este mereu actuală si că Hristos este alături de cei oprimați din toate vremurile. În partea inferioară a naosului impresionează, de exemplu, Pilda celor zece Fecioare.

Biserica “Sf. Nicolae” din Ponor a fost ridicată în anul 1800 în locul unei biserici mai vechi de lemn care se afla mai la miazănoapte față de actualul amplasament. Biserica s-a zidit din piatră și cărămidă. Cărămida s-a folosit cu precădere la zidirea bolților și a arcurilor ce le sprijină. Planul acestei biserici are formă de corabie. Înălțimea turnului este de 25 de metri. Turnul se termină cu o fleșă. Mai demult, biserica avea două intrări distincte pentru bărbați și femei, amândouă pe sub turn, astăzi a rămas o singură intrare. În interior este prevăzută cu cinci tipuri de bolți : o boltă cilindrică în altar, trei bolți de tip a vela în naos și o boltă în formă de cruce în pronaos. Arhitectura este deosebit de complexă. Din păcate, numele meșterului nu s-a păstrat. Biserica a fost reparată întâia oară în 1930, deoarece în 1911 un vânt puternic descoperise turnul, iar în 1913 trăznise în turn.

Altarul a fost zugrăvit în 1809 de Toader Ciungar, împreună cu fiii săi, Nicolae și Iacov. Iconostasul, naosul și pronaosul au fost zugrăvite ulterior de Simion Silaghi Sălăgeanu în 1823, conform pisaniei aflate deasupra intrării în naos. Numele pictorului a fost șters ulterior din motive necunoscute. Programul iconografic este foarte bogat, adaptat stilului arhitectural, ceea ce face din această biserică din inima Apusenilor o mică bijuterie.

În altar, pe boltă este înfățișat porumbelul Duhului Sfânt, în absidă, încoronarea Fecioarei, înconjurată de cetele îngerești, iar sub aceste scene se află profeții, grupați câte doi și reprezentați în picioare. În partea de jos sunt pictați sfinții părinți ai bisericii.

Iconostasul Îl prezintă pe Hristos arhiereu între cei 12 Apostoli. Pe arcul triumfal sunt reprezentate medalioane cu profeți, iar pe celelalte arcuri, fericirile și medalioane cu sfinți mucenici. În glafurile ferestrelor regăsim și instrumentele patimilor.

În naos, pe fiecare boltă sunt reprezentate celelalte persoane ale Treimii : pe prima boltă, Dumnezeu –Tatăl sub forma Celui vechi de zile, pe a doua boltă- Maica Domnului Oranta, iar pe a treia- Mântuitorul Hristos. Tot în naos găsim Apostolii, scene praznicare, scene mariane, scenele Patimilor lui Hristos, icoana Tuturor Sfinților, ilustrarea Evangheliilor din duminicile Penticostarului, sfinți mucenici. Pe peretele vestic întâlnim o memorabilă scenă eshatologică, cei 24 de bătrâni din cartea Apocalipsei, grupați în jurul tronului lui Hristos.

În pronaos este reprezentată Răstignirea, Pilda celor zece Fecioare, Încoronarea Maicii Domnului, Scara lui Iacov, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, Izgonirea din Rai, Răpirea la cer a profetului Ilie și sfinte mucenițe. Deasupra intrării în biserică se găsește o amplă scenă a Judecății de Apoi.

Icoanele împărătești au fost pictate în 1802 de Gheorghe Boar conform semnăturii de pe icoane.

Pe teritoriul comunei se află două rezervații naturale. Călătorul nu trebuie să ocolească rezervația de la Cheile Geogelului care sunt situate în partea central-vestică a Munţilor Trascău, pe cursul Râului Geogel. Ele se prezintă ca o fâşie îngustă (150-200 m), alungită, perpendiculară pe Pârâul Geogel. Cheia Geogelului propriu-zisă are o lungime de aproximativ 400 m, iar în sectorul cel mai îngust o lăţime de numai 2-3 m, ceea ce conferă spectaculozitate locului. Pasul te poartă prin păduri de fag și gorun cârnd mai dese, cârnd mai răzlețe. Aici se găsesc și numeroase plante medicinale.

O altă rezervație deosebit de spectaculoasă, care farmecă privirea este cea de la Vânătările Ponorului. Rezervaţia Vânătările Ponorului a fost clasificată ca poljie. Poljie, este un termen speologic care denumeşte un relief endocarstic, adică o depresiune largă drenată subteran cu un fund plat pe care curge permenent sau temoprar o reţea de ape. Rezervația se află pe teritoriul comunelor Ponor și Sălciua. Peretele înalt de calcar din partea estică de culoare alb-gri este brazdat de dungi de culoare vânătă lăsate de scurgerea apelor provenite din ploi şi zăpezi. De aici vine şi denumirea de Vânătările Ponorului. Partea cea mai interesantă din rezervaţie este zona Ponorului cu o suprafaţă de 5 ha. Valea Ponorului şi Valea Seacă se unesc cu 200 m înainte de a intra în Ponor și pe acestă distanţă formează o foarte spectaculosă cheie, Cheile Vânătării. În peretele stâng al cheii, apa a format o peşteră denumită Peştera Mică de la Vânătarea. Tot aici se află și Peştera Dâlbina și cascada cu același nume, care are o înălțime de 25 de metri.

Mogoș

mogos Coborâm dealul Măcăreștilor de la nenea Minu și tanti Mărioara. Lăsăm în urmă pe nenea Remus și Susana, făcând pită în cuptor și ne regăsim în cătunul Tomești care ține de comuna învecinată, Mogoș. Aici, poposim la Gavriil Bîrluț, tezaur uman viu, veteranul de 102 ani. Înainte vremi satele de aici erau foarte populate și falnice, acum în Tomești mai sunt doar trei familii, în Măcărești vreo cinci-șase.

Mogoșul este răspândit în lungul văii sale pe o distanță de aproape 25-30 km, formând, la depărtare de 3-4 km grupuri de case numeroase, cum sunt, de exemplu, Bîrleștii, Mămăliganii, Micleștii, Negreștii, etc., centre care, dacă le-am raporta la configurația satelor românești din alte regiuni, ar putea forma, fiecare în parte, câte un sătuleț: pe lângă această formațiune se mai zăresc pe umerii ca și pe vârfurile tuturor dealurilor mici grupuri de case sau chiar case răzlețe..., scria Tache Papahagi.

Ioana Cristache Panait descria astfel casele de aici: Casele vechi se pot grupa în două tipuri: cu tindă, cameră și târnaț la nivelul solului; cu pivniță în soclu de piatră și târnaț sprijinit pe pilaștrii. Șurile în plan dreptunghiular compartimentate în șura propriu-zisă și una sau două poiate au fost cele mai rezistente la trecerea timpului. Șurile de plan polignal cu îmbinări asemănătoare celor de la case și biserici au dispărut aproape complet. La fel și morile vechi și meșterii șiițari.

Medalion sau stop-cadru Gavriil Bîrluț,

Gavriil Bîrluț s-a născut în anul 1917. A rămas orfan de ambii părinți la vârsta de un an și jumătate, atunci când părinții lui au murit de tifos, luat de la soldații care s-au întors de pe front după primul război mondial. A fost crescut împreună cu surorile lui de săteni. Armata a făcut-o în Dealul Cotrocenilor. A mers apoi să lucreze la Tălmaciu la lemne.

Aici l-a aflat cel de-al doilea Război Mondial. Cum știa să conducă, a fost șofer pe o mașină de transmisie. A ajuns cu frontul până în Caucaz. Cea mai grea zi din viată lui de 102 ani, a fost ziua când a trebuit să se retragă cu frontul și nu a avut voie să ia în mașină decât ofițerii superiori, soldații simplii, fugeau și se agățau de mașina lui, dar el nu putea să îi ia. O întâmplare memorabilă din viața lui, care îl caracterizează a fost când, staționând cu frontul într-o gară a întâlnit o femeie care plângea de foame pentru că era foamete mare în zilele acelea. I-a dat rația lui de pâine, dar când s-a întors la baracă și a deschis fereastra să aerisească, pe geam i-au zburat două pâini. Un consătean se ocupa cu aprovizionarea armatei. Pilda pe care a tras-o a fost: “Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Dai una, iei două”.

Întors acasă, a muncit din greu la gospodărie. A adoptat o nepoată din satul învecinat, Cojocani, unde mai sunt vreo 20 de familii. În trei rânduri a fost nevoit să refacă casele.

De multe ori, mergea noaptea pe jos până în Aiud, orașul cel mai apropiat. Soția i-a murit demult. Întrebat cum de a trăit atâta, răspunde senin "Tare-mi-o fost dragă viața încă din tinerețe".

Comuna Mogoș avea înainte numeroase case tradiționale cu acoperiș de paie pe traseul Tomești-Cojocani-Valea Barnii. Se mai întalnesc și astazi câteva, cele mai multe părăsite. Partea aceasta a traseului este și deosebit de pitorească.

Comuna Mogoș adăpostește mai multe biserici, în satele Cojocani, Valea Barnii, Bîrlești, Miclești și Mămăligani, dar mai importante dintre acestea sunt bisericile de la Cojocani și Bîrlești.

Biserica "Sf. Împărăți Constantin și Elena" de la Mogoș Bîrlești a fost construită în anul 1844. Planul este dreptunghiular, absida fiind decroșată, poligonală cu cinci laturi. Pridvorul și prispa de pe latura sudică au fost adăugate ulterior. Clopotnița este amplasată deasupra pronaosului ca la bisericile gotice și neogotice. Bolta naosului este semicilindirică, bârnele în retragere sunt dispuse în trepte, iar bolta altarului este asemănătoare, racordată prin fâșii curbe. Este impresionant, ca și în cazul bisericii din Geogel, pridvorul sau târnațul de lemn. În partea de răsărit se găsește poarta tradițională, cu arcadă semicirculară și acoperiș de șindrilă.

Pictura bisericii din Mogoș Bîrlești are un autor necunoscut. Ea a fost făcută de un meșter ce provenea cu siguranță dintr-un atelier transilvănean la 1847. Stilul este ușor naiv, culorile sunt vii. Registrul este cel specific perioadei. În prezent, pictura nu se mai păstrează decât la catapeteasmă, unde partea de jos înfățișează pe Hristos arhiereul înconjurat de apostoli, la mijloc medalioane cu profeți, iar în partea superioară unde se afla probabil scena Răstignirii, aceasta a fost acoperită.

Biserica de lemn "Sf. Arhangheli" din Mogoș Cojocani, monument istoric, datează din secolul al XVIII-lea. Ea a fost construită cândva înaintea anului 1769, când a fost realizată pictura din sfântul altar. Biserica a fost ulterior extinsă către vest la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea. Construcția urmează un plan dreptunghiular cu absida decroșată, poligonală, cu cinci laturi.

Bolta naosului este semicilindrică și o alta tot semicilindrică peste absidă, intersectată de timpan. Intrarea sudică a bisericii prezintă ancadramente sculptate cu motive geometrice și pomul vieții.

Pictura altarului a fost realizată de Gheorghe, fiul lui Iacov din Rășinari împreună cu zugravul Crăciun în 1769, în timp ce în naos a pictat doar Gheorghe, fiul lui Iacov din Rășinari în 1771.

Zugravul Gheorghe, fiul lui Iacov din Rășinari face parte dintr-o binecunoscută dinastie de pictori rășinăreni, al cărui ilustru fondator a fost zugravul Iacov, cel care a înființat și școala de la Feisa. Acesta a mai pictat în zonă și la Valea Largă în comuna Sălciua de Sus împreună cu Nicolae Ciungar. Pictura realizată la biserica din Cojocani prezintă asemănări marcante cu cea din altarul bisericii de la Valea Largă, registrul din altar fiind identic. Astfel, pe bolta altarului este reprezentată Sf. Treime, de jur împrejur sunt cetele îngerești, iar dedesubt un șir de profeți ai Vechiului Testament în medalioane. Ultimul registru îi prezintă pe părinții bisericii, iar la proscomidiar este reprezentată Viziunea Sf. Petru al Alexandriei.

Iconostasul, pe trei registre, este clasic pentru bisericile din centrul și nordul Transilvaniei. În partea de jos- Hristos Arhiereu este încadrat de cei 12 apostoli dispuși în ordine ierarhică, la mijloc o regăsim pe Maica Domnului în medalion înconjurată de profeții Vechiului Testament tot în medalion, iar în partea superioară este reprezentată scena Răstignirii. Hristos este răstignit între cei doi tâlhări, iar la picioarele crucii, de o parte și de alta se află Maica Domnului și Evanghelistul Ioan.

Naosul este amplu decorat cu multiple scene. Pe bolta naosului găsim patru medalioane în care sunt reprezentate persoanele Treimii: Cel Vechi de Zile, Mântuitorul Hristos, Duhul Sfânt în chip de porumbel și Maica Domnului Oranta. De jur împrejur, pe pereții laterali ai naosului găsim reprezentări din ciclul Patimilor, sfinții mucenici, iar pe peretele vestic se găsește o foarte reușită reprezentare a Pildei celor zece Fecioare care înlocuiește scena obișnuită a Judecății de Apoi pe acest perete, având și ea o dimensiune tot eshatologică, prin tratarea inedită a temei de către zugravul Gheorghe.