Zona Metaliferilor

Comuna Bucium

După ce traversăm o vale pitorească și trecem printr-o frumoasă pădure de conifere, amestecată cu foioase, privirea îmbrățișează pentru o clipă de la înălțime văile și culmile din împrejurimi, apoi pe măsură ce începem să coborâm, coniferele fac tot mai mult loc culorilor blânde și armonioase ale foioaselor. Astfel, pătrundem în ținutul aurului.

 

Ultima comună de pe traseul Transalpinei, Bucium ține de zona etnografică a Metaliferilor. Majoritatea locuitorilor de aici s-au ocupat cu mineritul. Mineritul este o tradiție veche, încă de pe vremea dacilor pe aceste meleaguri, localitatea existând din câte rezultă în urma descoperirilor arheologice, din epoca bronzului. Pe vremuri, aici erau numeroase șteampuri. Majoritatea caselor vechi au fost înlocuite cu case noi. Scriitorul Ion Agârbiceanu, care a fost preot greco-catolic între 1906 și 1910 la biserica din Bucium Şasa, a surprins foarte bine în scrierile sale modul în care aurul a transformat viața oamenilor de aici.

 

Ȋn săptămâna Paştilor am mers preot la Bucium-Şasa, comună în Munţii Apuseni, lângă Abrud – sat cu băieşi la minele de aur”, scria Ion Agârbiceanu. Astăzi, prea puțin se mai folosește cuvântul “baie”, cu sensul de mină și cu atât mai puțin cuvântul “băieși”, cu sens de mineri.

Aurul era – şi este şi azi – primit la schimb, topit sau chiar netopit. Proprietarii de mine, ca şi lucrătorii minieri, cari mai înstrăinau din când în când şi din aurul proprietarilor – căci să nu se uite, că de când e lumea, aurul a fost şi este ochiul dracului – după ce puneau mâna pe bani şi îşi cumpărau bucate şi alte lucruri trebuincioase pentru casă, se aşezau apoi la chef, care de multe ori ţinea câte 2 şi 3 zile, nota Ion Rusu Abrudeanu.

"Nu e muncă, e o vânătoare, remarca tot Agârbiceanu în romanul “Arhanghelii”. Caută toți cu aprindere, izbesc cu ciocanele, sfărâmă stânca și dacă după multă trudă, în întuneric și miros de groapă află aurul, nu-l culeg ci-l răpesc cu lăcomie. Îl privesc mai mult ca pe un dușman după care au alergat de-atâta vreme, decât ca pe un prieten.

Francezul Auguste de Gérando considera că acestea sunt cele mai bogate mine ale Europei. El descria astfel situația de aici în secolul al XIX-lea: Țăranii acestor munți sunt toți români. Ei se deosebesc de ceilalți din nația lor printr-o alură mai fermă, un spirit mai viu și o frumusețe fizică remarcabilă. (…)

Un singur sat român, Bucium, numără trei mii de cămine, se întinde pe câteva leghe și este împărțit într-o mulțime de cătune (…). Preotul ortodox al unui cătun, Izbita, a făcut săpături atat de norocoase incat puțini magnati poseda o avere ca a sa. Vine mereu să lucreze în mină în hainele sale de pânză și cu pantalon alb si gros.

În locurile în care săpăturile nu ar fi așa de productive, de exemplu acolo unde romanii au săpat înainte, porțiunile se lasă țăranilor în schimbul unei redevențe anuale de două scânduri și cinci arbori, a unei jumătăți de zi de muncă pe săptămână și a fiecărei a cincea lopată extrasă. Acești țărani nu pot să sape mai mult de șapte stânjeni în profunzime și lărgime, trezoreria nu renunță niciodată la dijmă și le cumpără mereu mineralele oricare ar fi valoarea lor, la prețul de trei florini, o pizete (ceva mai mult de 5 grame).

Ovidiu Bârlea evoca și el în romanul “Șteampuri fără apă” credințele locuitorilor de aici: Aşa am auzit din bătrâni de unu, Şăndruţu Oiţii […], iar zice că era fecior frumos şi harnic, nu-l tăia nime pe Buciume. Şi spun de el c-o dat iar aşa de aur mult, unde băia el, ieşea aurul ca piatra din pământ, auzi, numai bolfi curaţi de aur. Da’ densurat nici gând, măcar că mureau fetele după el, nici nu le băga în samă. Ş-odată la beute, vezi aşa cum apucă băieşii câteodată, s-o-mbetat, bag-sama, şi s-o nimerit unu care l-o ştiut trage de limbă. (….) Şi din vorbă în vorbă s-o scăpat (….) ş-o spus că pe el îl drăgosteşte Vâlva băii (...). De băit, băia iacă samă de nimic, că Vâlva-i aducea aurul gata. Şi dacă s-o scăpat şi-o povestit către acela, l-or găsit la două-trei zile zvârlit acolo în ort, mort şi cu ochii scoşi. Vezi că n-o fost iertat că se-ntâlneşte cu ea...”

O descriere remarcabilă a caselor de aici o face în romanul său, Ovidiu Bârlea:

 

Satul Poieni are „casele înşiruite ca mărgelele pe o aţă pe firele vâlcelelor ce se strângeau în valea Nigârlesii. Casa de lemn era pusă în lungul coastei pe o pivniţă de zid (…) curtea împrejmuită cu un palanc de scânduri (…) sub târnaţ lângă uşa pivniţei, odaia de clocărit, iar iarna chiar de dormit, un şipot de brad muced îşi ţârâia apa într-un vălău prins de muşchi pe unde nu-l bătea soarele (...)

Casele se înşiruiau cu curţile alăturate, din bârne sure ori negre ridicate pe ziduri, şi cu şindrila înnegrită de fum. Ferestrele, de două-trei palme, aveau zăbrele cu arcuri încovoiate în chipul unor frunze cu loburile răsfrânte în lături, şi dindărătul lor mijeau glastre cu flori roşii, portocalii sau vinete. 

 

 (...) două icoane mari, înconjurate de trei părţi de două ştergare lungi, din bumbac alb cusut cu arnici negru şi roşu pe la capete, înfăţişau pe Isus şi pe Maica Domnului. Amândoi purtau cămăşi roşii şi pe deasupra câte o haină albastră, iar capetele le erau înconjurate de două nimburi de culoarea aurului ce străluceau pe fondul întunecat al tabloului. Pe piept aveau zugrăvită câte o inimă aurie, străpunsă de o săgeată neagră pe vârful căreia mai stăruiau câţiva picuri de sânge şi amândoi ţineau câte o mână îndoită pe piept, arătând cu degetele subţiri şi lungi spre partea cea mai îndurerată a fiinţei lor care sângera pentru omenire.

Ion Agârbiceanu descrie şi portul din zonă:  bărbaţii “purtau mânecări albe de bumbac, cămaşă cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare la cari tot pieptul nu era decât o enormă floare ciudată, întortocheată, cusută tot cu negru. Purtau cei mai mulţi cizme.”, iar femeile “purtau lungi şi grele năfrămi de mătase (…), iile largi din giulgiu foarte fin (…) numai gulerul şi altiţele pe mâneci erau cusute cu mătase neagră. Purtau cătrinţe înguste, în care roşul avea o parte covârşitoare, şi şurţe chindisite. Toate erau în ghete.”

 

Iar despre vechea datină a puşcatului înainte de miezul nopții de Înviere, Agârbiceanu spunea: „Detunăturile […] se descărcau cu atâta putere, încât pădurile bătrâne fierbeau, clocoteau, vuiau necurmat.” Paştile erau sărbătoarea centrală „care se făcea în Bucium Şasa şi aşa ca şi în celelalte Buciume, sate de mineri la minele de aur. Era o petrecere de proporţii epice: ţinea trei zile şi trei nopţi, aproape fără întrerupere.”

Toate bisericile comunei Bucium sunt biserici de piatră, fapt care exprimă starea materială bună a locuitorilor, cel mai probabil datorată exploatărilor miniere.

 

Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Bucium Izbita datează din secolul al XVIII-lea. Este o biserică uninavată cu un altar pe patru laturi decroșat, la fel ca și turnul vestic. Nava este înaltă, acoperită cu calote boeme pe arce dublouri, rezemate pe pilaștri. Un arc triumfal semicircular separă naosul de altar. Turnul este cioplit din piatră, este de plan dreptunghiular, se încheie cu un foișor închis și este prevăzut cu un acoperiș bulbar de factură barocă. Si el este împodobit cu câteva chipuri pictate. Accesul în interiorul bisericii se face pe sub turn.

 

Iconostasul, de o înălțime impunătoare, pe mai multe registre, este pictat în stilul neoclasic, dar are și multe elemente ale stilului baroc. A fost pictat între 1835 și 1836 de Zugravul Dimitrie Mitrovici din București împreună cu Simion Silaghi fiul și cu Anton Simon din Cluj. Sculptura este opera meșterului Iosif Bârsan din Rășinari. Iconostasul prezintă ca scene atât Răstignirea, Maica Domnului și profeții Vechiului Testament, Apostolii, cât și scene praznicare. Icoanele împărătești poartă semnătura lui Dimitrie Dimitriu din București și sunt datate 1836. Pictura ușilor împărătești îi aparține în mod evident lui Simion Silaghi fiul. Biserica mai adăpostește si alte icoane vechi, provenite de la un iconostas anterior, restaurate, din păcate, de o mână nedibace. Două dintre aceste icoane, Sf. Gheorghe și Arhanghelul Mihail datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De asemenea, se găsesc în această biserică și două icoane realizate de Simion Silaghi fiul la 1823. Una dintre ele reprezintă Nașterea Maicii Domnului și este semnată și datată. 

 

Biserica “Sf. Arhangheli” din Bucium Șasa datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Ea a fost  ridicată în anul 1821 din piatră de bazalt, iar ca material de zidărie s-a folosit varul și lutul. Este de formă dreptunghiulară, iar în partea din față are un turn înalt de 25 de metri. Accesul în interiorul bisericii se face pe sub turn. Biserica a fost inițial greco-catolică. Pictura interioară a fost realizată în 2009. Aici a slujit la începutul secolului XX scriitorul Ion Agârbiceanu, cel care în romanele și nuvelele sale a pus în valoare viața comunităților miniere din zonă.

 

Biserica de zid “Înălțarea Domnului” din Bucium Poieni este o biserică impunătoare ca mărime. Ea a fost zidită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Accesul în interiorul bisericii se face pe sub turn. Iconostasul impresionează prin înălțime, având mai multe registre. Pictura iconostasului datează de la  sfârșitul secolului XIX și este influențată de stilul romantic al perioadei. Biserica din Bucium Poieni are trei clopote vechi. Clopotele au fost turnate la Timișoara, conform inscripțiilor de pe clopotul mare si cel mijlociu la inceputul secolului al XIX-lea. Clopotul cel mare este frumos decorat cu emblemă. Biserica a constituit locaș de rugăciune atât pentru credincioșii ortodocși din Poieni, cât și pentru cei din Șasa, unde biserica era greco-catolică.

    

Biserica “Bunavestire” din Bucium Sat datează se pare din secolul al XVII-lea. Accesul în interiorul bisericii se face pe sub turn. Pictura inițială, din care se mai păstrează câteva fragmente în altar, i-a aparținut popii Gheorghe Tobias din Abrud și datează cel mai probabil din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Se remarcă cele câteva medalioane cu profeți, reprezentarea Cinei celei de taină, a Părinților bisericii, a Maicii Domnului și a cetelor îngerești. Ulterior, biserica a fost repictată conform inscripției de pictorul Jicmond, originar din zonă, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Naosul a fost recent repictat, se mai pastrează în schimb iconostasul pictat de Gheorghe Jicmond.

 

Biserica de zid “Bunavestire” de la Bucium Muntari este o biserică care datează din secolul al XVIII-lea, din anul 1748. Biserica este prevăzută cu două intrări, una în față, pe sub turn, intrarea femeilor și cealaltă în partea laterală a naosului, intrarea bărbaților. Pictura interioară i-a aparținut conform unei inscripții lui Simion Silaghi Sălăgeanu, fiind realizată cel mai probabil în timpul deceniului al treilea al secolului al XIX-lea. Biserica a fost repictată în anul 1961. Iconostasul este realizat de Simion Silaghi Sălăgeanu, o parte din icoane purtând data 1827 și altele 1829. Este vorba de reprezentările lui Hristos Arhiereu, Maicii Domnului cu Pruncul, Sf. Nicolae și Buneivestiri, icoana de hram. Icoanele poartă amprenta influenței barocului, stilul dominant al perioadei. Chipul pruncului impresionează prin vioiciune, iar icoana Hristos Arhiereu reprezintă o dovadă a evoluției artei lui Silaghi către un baroc din ce în ce mai rafinat. Putem considera că aceasta este una dintre ultimele biserici pentru care a pictat cunoscutul iconar din Abrud.

Biserica "Sf. Arhangheli" din Bucium Cerbu a fost ridicată în secolul al XIX-lea. Construcția ei a început în prima jumătate a secolului, dar a stagnat, locuitorii rămânând fără fonduri. Biserica fusese ridicată doar până la ferestre. La finalizarea construcției a contribuit în mod decisiv celebrul miner local Mihai Gritta, cel care, inspirat de o vâlvă a minelor, descoperise o cantitate importantă de aur. Astfel biserica a fost terminată în anul 1832.

Biserica este zidită din piatră cu intercalații de cărămidă, sub formă de navă cu trei bolți. Ea a fost prevăzută cu două intrări, una pe sub turn și una laterală. Turnul dreptunghiular servește drept clopotniță. În partea inferioară este alcătuit din piatră cu cărămidă, în timp ce în partea superioară, din lemn acoperit cu tablă. Biserica a fost inițial acoperită cu șindrilă.

Pictura a fost refăcută în anul 2000, iar iconostasul schimbat în anul 2008. Din iconostasul vechi se mai păstrează doar ușile împărătești a căror pictură este atribuită lui Simion Silaghi fiul și câteva icoane ale lui Nicolae Cuc din 1828 și 1829.

 

În comuna Bucium se găsesc mai multe cruci din piatră, din care șase sunt considerate de asemenea monument istoric. Una dintre crucile de aici, din apropierea bisericii din Bucium Izbita comemorează data de 6 ianuarie 1847 când mitropolitul Andrei Șaguna a slujit Liturghia de Bobotează. Aceasta datează din 1897. O altă cruce pitorească este cea din apropierea bisericii de la Poieni din 1880 pe care scrie în limba germană “Glück auf!”, urarea ca minerii să aibă noroc în căutările lor, frecventă în Imperiul Austro-Ungar. Stilistic, aceasta aparține barocului popular. În limba romană minerii își spunea “Nococu la băișagu!”, marcată pe soclul crucii de la Ţandrău, de la Valea Negrilesei la 1897, cruce ce fusese donata la 1878 de Nicolae Ţandrău. Cea mai veche dintre aceste cruci este însă cea din Bucium Sat care a fost ridicată în 1802 de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. Acestea, așa cum subliniază și specialiștii de la Rencontre du Patrimoine Europe-Roumanie, sunt reprezentative pentru memoria colectivă a locuitorilor Țării Moților și constituie o foma de comemorare discretă. Ele sunt semnificative pentru arhitectura cultă și vernaculară din zonele miniere și se disting prin simbolurile minerești. Răspândite pe întreg teritoriul comunei, acestea își aduc contribuția la definirea peisajului cultural specific buciumănesc.  

 

Tot în comuna Bucium, pe drumul către Detunate, se găsește și casa Fefeleaga, eroina nuvelei omonime a lui Ion Agârbiceanu, pe numele ei adevărat Sofia Danciu.

 

Totodată, comuna Bucium adăpostește și casa memorială a Ecaterinei Varga, supranumită doamna Moților, ea a fost un simbol al luptei pentru libertate a iobagilor din muntii Apuseni.

 

În comuna Bucium s-a deschis de curând Muzeul Buciumanilor, un muzeu etnografic generos dotat, aflat în fața bisericii din Bucium Poieni, care încearcă să prezinte obiectele specifice vieții buciumanilor, portul tradițional, încăperi, flori de mină, guri de mină și chiar și șteampuri.

                

Pe teritoriul comunei Bucium se află trei rezervații naturale care încantă privirea călătorului. Două rezervații spectaculoase ne întâmpină mai întâi.

Este vorba de două formaţiuni bazaltice de formă prismatic-hexagonală, rezultate în urma unor procese vulcanice derulate în urmă cu 10 milioane de ani. Prima este Detunata Golaşă, ale cărei pietre regulate par să fi fost azvârlite de undeva, de sus de un uriaș înainte vremi. Auguste de Gérando o descria astfel : « Ea este formată din coloane cu mai multe fațete care când urcă perpendicular până la înălțimea de 36 de metri, când se scufundă și se întretaie în toate sensurile. (…) Văzută dintr-o anumită latură stânca pare că se scufundă, culcată la pământ asemenea țevilor unei orgi. Românii spun că fulgerul a distrus-o și o numesc lovită de tunet, Detunata. Mai numesc și o altă stâncă bazaltică acoperită de brazi, Detunata Flocoasă, pentru a o distinge de prima a cărei masă gri iese în evidență pe verdele închis al arborilor și pe care o numesc goală. » 

 

Pe măsură ce călătorul înaintează către culmi, prima dintre Detunate rămâne golaşă. La 1,5 km distanţă, se găseşte Detunata Flocoasă. Detunata Goală atinge 1040 m, iar cea Flocoasă, 1258 m. De sus, din vârful Detunatelor, privirea îmbrățișează toate văile și culmile din împrejurimi.

 

Primăvara comuna Bucium este îmbrăcată în haine de sărbătoare de către frumoasele narcise care  împodobesc Poiana Narciselor. Rezervaţia naturală Poiana cu narcise de la Negrileasa se întinde pe cinci hectare. Pe lângă speciile de Narcissus stellaris, în cadrul rezervaţiei se întâlnesc păşuni şi pajişti, fâneţe, păduri de molid şi ienupăr. Specia de narcisă protejată de Rezervaţia naturală Poiana cu narcise de la Negrileasa este numită de localnici şi luşca sau ruşculiţa. Alte specii de plante care se întâlnesc  aici sunt: coada racului, trifoiul alb, păiuşul roşu, piciorul cocoşului de munte, iarba vântului şi frăguţa.

Există chiar o legendă legată de acest loc deosebit: se crede că Pasărea Măiastră s-a oprit în acest loc pentru a face anunţate sărbătorile care au loc de-a lungul anilor. Câţiva ciobani, care erau cu oile pe aceste dealuri, s-au gândit să o prindă şi să-i smulgă penele frumos colorate, dar pasărea le-a promis că le va face un dar frumos cu condiția să o elibereze. Ciobanii s-au învoit şi pasărea a zburat la Muntele Găina, vechea culme a Nedeilor. Darul ei au fost Narcisele. În fiecare an, pe 20 mai are loc aici un festival în care localnicii, dar și  vizitatorii se bucură de frumusețea Narciselor.