Descriere

Acest proiect este o invitație de a descoperi bogățiile și frumusețile satelor și oamenilor de pe Transalpina Apusenilor. Vă invităm, așadar, să ne însoțiți pe acest parcurs. Drumul șerpuiește pe culmi care de multe ori depășesc 1000 de metri atitudine. Privirea străbate până în depărtări, îmbrățișând și munți și râuri și văi și oameni.

Geograful R. Ficheux descria astfel zona Munţilor Apuseni: « [ ... ] cu toate lacunele unei explorări preistorice la începuturi, săpăturile ne-au dat un material destul de bogat ca să putem admite vechimea ocupaţiei de către om, a insulei pe care o formau Munţii Apuseni, între lacurile panonice şi transilvănene; anumite colţuri retrase ale masivului, cum e valea înaltă a Arieşului, au în înfăţişarea exterioară a caselor, a lucrurilor de gospodărie, atîta rusticitate si arhaism, încît te poţi întreba dacă n-ar fi cu putinţă să se regăsească aici vechiul element autohton dac, asupa căruia colonizarea romană şi-a pus, mult mai tîrziu, partea ei cu atîta putere. Pămînt românesc, el a rămas pînă în zilele noastre prin tipul locuitorilor, limbă, moravuri, amintiri comune ale unui trecut eroic».

« Crîngurile » risipite pe înălţimi, sunt aşezări caracteristice pentru această regiune. «Forma arhaică de ocupare a teritoriului, perfect adaptată condiţiilor istorice vitrege şi tehnicilor de exploatare extensivă a pămîntului, a fost satul de tip răsfirat. De altfel, cimitirele familiale din curtea gospodăriilor le consemnăm, exclusiv în satele ce şi-au păstrat pînă astăzi structura risipită», nota și Ion Ghinoiu.

Zona Transalpinei Apusenilor cuprinde două zone etnografice distincte, conform etnografului Valer Butură: Mocănimea Arieșului și zona Metaliferilor. Ea este alcătuită din patru comune, dintre care primele trei sunt printre cele mai afectate de fenomenul de depopulare de pe raza județului Alba. Este vorba despre comunele Râmeț, Ponor, Mogoș și Bucium. Zonele acestea au o veche istorie, peisaje mirifice, monumente și tradiții care încă se mai pastrează și în zilele noastre. Mai cu seamă zonele mai retrase conservă încă vechile obiceiurile. Comunitățile locale s-au bazat în mod tradițional pe minerit, mai ales în zona Bucium, dar și pe industria lemnului și agricultură.

Casele de aici au parcurs evoluția tradițională: de la încăperea monocelulară din timpurile prefeudale, însoțită, de cămară, la casa cu cameră de locuit, tindă și cămară și, respectiv, casele cu două încăperi laterale încadrând o tindă. În Buciumănime a fost răspândită mai ales casa cu cămară și târnaț pe colț.

În Mocănime, casa era constituită dintr-o cameră cu tindă, înălțată pe temelie de piatră, care a permis încorporarea cuptorului și construirea sub temelie a unei pivnițe. Ulterior, cuptorul a fost plasat într-o cuptoriște zidită independent de casă, tinda căpătând funcția unei a doua încăperi de locuit. În Buciumănime s-a dezvoltat casa cu etaj.

Casele erau construite din trunchiuri rotunde și groase, dispuse în cununi orizontale, urmând sistemul denumit Blockhaus. Mai târziu, s-a extins procedeul cioplirii bârnelor. Deasupra cununilor de bârne era așezată o ramă puternică de fruntari pe care se sprijinea scheletul acoperișului. Până la jumătatea secolului trecut, în Mocănime, pereții de bârne au continuat să rămână netencuiți, în timp ce în alte părți erau lipiți cu lut și spoiți cu lapte de var. Casele din Mocănime au păstrat multă vreme pomnolul, o prispă de piatră și pământ cu rol de a le proteja de vânt și intemperii. La începutul secolului trecut acesta a fost înlocuit cu un târnaț dispus în fața încăperii, urmat de târnațul exterior. Interioarele erau frumos împodobite cu ștergare, covoare și parietare lucrate de harnicele locuitoare.

O altă construcție caracteristică zonei este șura poligonală. Şurile poligonale au fost încorporate în locuiri permanente, organizate sub formă de latureni, crânguri sau cătune, iar apoi chiar în sate. Ele constituiau o formă de construcție specifică pentru îmblătitul cerealelor. Această operațiune a permis păstrarea pe loc a paielor pentru vite, dar și realizarea și refacerea unui acoperiș încăpător și înalt, care conferă monumentalitate șurii poliginale. Pereții erau construiți din bârne groase, cioplite cu securea, la capete se împreunau după sistemul numit  încheotori și se sprijineau pe tălpi, late, masive din bușteni de brad sau fag. Poarta era construită din lemn de brad sau fag și era cuprinsă între laturile gurgoiului.

Etnograful Nicolae Dunăre remarcă asemănarea planului șurii poligonale din Munții Apuseni cu cel al vechilor biserici de lemn și consideră gurgoiul drept prototip al absidei poligonale bisericești. Ca și tipologie planimetrică cea hexagonală este cea mai răspândită în zona Mocănimii Ariesului. Elevația era asigurată de o temelie de piatră înaltă de 30-40 cm, pereții erau confecționați din bârne groase de brad sau gorun dispuse orizontal, cioplite în patru muchii. Uneori bârnele superioare se prelungeau în afara peretelui. De multe ori, bisericile erau întregite cu târnaț pentru a le feri de umiditate. Portalul, stâlpii și fruntarul prispei erau de obicei decorate cu mult rafinament.

Înainte vremi, biserica era costrucția centrală a satului, un fel de « axis mundi », reprezentând casa lui Dumnezeu, împărăția cerurilor aici, pe pământ. Satele concurau între ele care are biserica cea mai frumoasă, de aceea comunitățile căutau să aducă cei mai buni meșteri, care să le ridice biserica și cei mai buni zugravi care să o împodobească cu picturi interioare. Biserica, ca și construcție era o expresie a legăturii cu sacrul, cu divinitatea. Oamenii își construiau înainte de toate relația cu Dumnezeu și în funcție de aceasta, relația cu semenii și restul creației. De aceea, aspectul bisericii arăta cât de mult îl cinstesc aceștia pe Dumnezeu.

Pictura din biserici era deosebit de importantă în contextul în care majoritatea oamenilor erau iliterați. Zugravul transpunea în imagini cuvintele Evangheliei și pictura bisericească reprezenta o adevărată teologie în imagini.

Bisericile erau amplasate în general pe deal de unde dominau restul satului, după cum se cuvenea celei mai importante construcții din sat. La biserică, se dădea și semnalul în cazul unui atac dușman, iar în caz de calamitate naturală se trageau clopotele. De obicei, de jur împrejurul bisericii se găsea cimitirul satului.